Gătim cu picii-” biscuits sablés”

IMG_2790De astăzi vom avea o rubricuță nouă: Gătim cu picii! Aici voi posta rețete pe care le fac împreună cu piciul meu, de fapt, eu aproape tot gătesc cu el, n-am de ales, dar cele mai interesante rețete vor ajunge aici.

Îmi amintesc cum noi găteam cu bunica. O dată pe săptămână bunica cocea pâine la cuptorul cel mare cu lemne, făcea cam vreo 12 pâini mari, să ajungă pentru toți. Deseori participam și eu la proces, bunica îmi dădea o bucată de aluat, și eu o frământam, o mozoleam și o adunam într-un colăcel pentru care era și o tavă mică, parcă special pentru mine. Ieșea cam caraghios colăcelul meu, dar câtă satisfacție primeam când îl scoteam din cuptor și îl mâncam așa călduț cu o cană mare de „chișleag”. Sunt niște amintiri foarte dragi sufletului meu, de aceea nu-l exclud pe Marc din treburile mele bucătărești, pentru amintiri. Deși acum el nu va ține minte mare lucru, voi ține minte eu, și apoi vreau să cred că chiar dacă nu-și va aminti nimic concret din perioada aceasta, cel puțin va ști în forul său interior că a petrecut  cu mami momente foarte frumoase și vesele.

Gata cu introducerea, să trecem la treabă. Astăzi am făcut cu Marc biscuits sables, adică biscuiți fărmicioși. Se fac super simplu, cu un minim de ingrediente, dar procesul e foarte ludic și amuzant.

IMG_2793                                               Lui Marc tare i-a plăcut să se joace cu aluatul.

Ingrediente:

1 ou – 100 g de zahăr – 250 g de făină – 125 g de unt

1. Batem oul și zahărul într-un bol mai mare.

2. Adăugăm toată făina odată. Amestecăm cu vârful degetelor pentru a obține o compoziție nisipoasă.

3. Adăugăm untul moale în bucăți. Frământăm până avem un aluat omogen.

4. Rezervăm la frigider pentru 15 min.

5. Întindem aluatul și decupăm formele pentru biscuiți.

6. Coacem biscuiții 10-15 min la 180 grade.

P.S Înainte de a da biscuiții la cuptor, am împresurat pe deasupra niște miez de floarea soarelui pentru mai mult caracter.

Poftă bună împreună cu picii voștri!

IMG_2794                           IMG_2795

Publicat în Gătim cu picii | 2 comentarii

Cheesecake pentru pici, mămici și tătici !

11149514_1572268699712736_8737604516922411213_nNoi mamele nu prea avem mult timp de pierdut în bucătărie, de aceea pentru mine rețeta ideală e cea care îmbină: rapiditate, accesibilitate și eficacitate sau mai bine zis bunătate. Când vine vorba de gătit, în cazul meu,  e mult mai plăcut rezultatul decât însuși procesul, mai ales dacă gătesc singură.

Luni a fost o zi posomorâtă. Pentru a ne mai înveseli papilele gustative am decis să încercăm ceva nou și să facem o tartă cu brânză, sau cum i se mai spune în popor un „cheesecake”. La noi piciul nu mănâncă deloc brânza „nature”, adică așa simplă, cu un fruct sau ceva, nu, trebuie mereu să găsesc șiretlicuri ca să o pape. Îi place brânzica în plăcinte sau biscuiți. Așa că am început a răsfoi cartea de rețete și am găsit ceea ce ni se potrivea. Mereu când caut să încerc ceva nou, caut după ingredientele pe care deja le am în casă, așa facem și economii dar și ne alintăm cu ceva bunișor. Bunăoară jumătate de kg de brânză de vaci își aștepta rândul, deci cheesecake să fie. Plus că tarta conține relativ puțin zahăr deci nu este contraindicată pentru piticii pofticioși.

188 I etapă: Aluatul – pate sablee

Ingrediente:

250 g făină

125 g de unt

1 ou

80 g de zahăr

un pic de sare

1. Într-o salatieră bateți oul, zahărul și sarea și adăugați toată făina o dată.

2. Amestecați cu vârful degetelor până când are un aspect nisipos.

3. Adăugați untul moale (NU topit), frământați aluatul până devine omogen

4. Înveliți aluatul într-un prosop și lăsați-l să de odihnească la rece aproximativ o oră.

5. Întindeți aluatul, după care decupați forma de care aveți nevoie, fie un fund de tartă mare sau pentru tartalete mici.

6. Coaceți aluatul până devine auriu.

Atenție!! aluatul este foarte fragil și se manipulează foarte atent!

P.S, După ce am întins aluatul mi-a rămas o bucățică din care am decupat inimioarele și le-am copt în același timp în rolă.

Etapa II: Umplutura

Ingrediente:

80 g de zahăr pudră

80 g de unt moale

500 g de brânză de vaci

zestul și sucul unei lămâi

3 ouă bătute

50 g de stafide – eu am utilizat în loc de stafide căpșuni confiate (adică scoase dintr-un borcan cu dulceață)

zahăr pudră pentru decor

1. Batem zahărul pudră cu untul 5 min până obținem o masă albă și lejeră .

2. Adăugăm brânza și zestul lămâiei, mestecăm bine pentru o masă omogenă.

3. Incorporăm treptat sucul de lămâie și ouăle bătute. Eu am utilizat blender-ul pentru că e mai ușor și poți fi sigură că masa e omogenă.

4. Pe aluatul scos din cuptor adăugăm stafidele sau căpșunele sau orice alt fruct doriți, deasupra turnăm umplutura de brânză.

5. Coacem 30-35 de minute la 180 grade până garnitura devine aurie.

6. Scoatem din cuptor și o lăsăm să se răcească. Decorăm cu zahăr pudră, biscuiți sau orice altceva și POFTĂ BUNĂ!!!

Publicat în română | 1 comentariu

Da, știu, sunt o mamă rea!

Mom_guiltSentimentul de vină este a doua piele a unei mame. Vină pentru că se îmbolnăvesc, cad, se lovesc, vină pentru că le oferim prea puțină atenție sau prea multă, vină pentru televizor, pentru aerul poluat și chimicalele din alimente, pentru vaccine, pentru că dorm cu noi sau pentru că nu prea dorm. Vină pentru tot. E oribil.

Am interiorizat niște modele de mame ideale și tone de informații adevărate sau nu prea și ne simțim vinovate ori de câte ori deviem de la ele.

Sunt și eu vinovată…

1. Sunt zile când copilul meu petrece mai mult decât 30 min în fața televizorului…recunosc. Iarna sunt multe zile din astea. În general, nu prea iubește tv-ul, dar ooo publicitatea, muzica și tele-shoppingul sunt absolut hipnotizante. Și n-am curaj. N-am curajul să sting. Mă trântesc și eu pe canapea și privesc aiurită cum îmi vinde cineva tigăi și aparate de slăbit. Sau când simt că îmi ies din pepeni, recunosc, îmi pun copilul în fața calculatorului și-i pun un Pentatonix. 5 minute, mai mult nu stă, chiar dacă aș vrea. Dar mie 5 minute îmi ajung. De câteva ori pe zi.

2. La 1 an și 5 luni copilul meu știe ce gust are ciocolata, înghețata, pufuleții și chiar OMG cartofii fri. Da, da toate aceste alimente nesănătoase, calorice, vai de mine, dăunătoare. Cartofii fri desigur, sunt excepții. Mai alaltăieri, de pildă, eram la un fast-food, da mai mergem și la astea. Suntem niște părinți oribili. Ne plac hamburgerii. Apoi, înfulecam în grabă cartofii, că piciul poftea și el la ele, și recunosc, n-am avut tăria să nu-l las să guste. O, dar asta nu  e tot. În mâncarea pe care i-o gătesc adaug sare, piper și multe alte condimente.   Mezeluri de regulă nu cumpăr dar se mai prăpădește prin frigider câteodată un crenvurșt. Iar copilul îi adoră. Sunt prea slabă să-i rezist.

3. Chiar azi o băbuța mi-a făcut observație. Copilul meu era îmbrăcat prea subțire afară. Evident. 8 grade afară, da copilul avea pe el doar strampi+body, pulover+pantaloni, ghete și scurtiță, căciulă și fular. Mi-a scăpat și azi și mereu pledul de 10 kg în care să-l învelesc, mănușile și fularul peste nas. Sunt iresponsabilă. Băbuțele astea sunt atât de grijulii, să le dea Dumnezeu sănătate și căldură, cât mai multă căldură.

Da, pentru astea dar și pentru multe altele, sunt vinovată. Sunt mamă deci sunt vinovată.

Mă judecați, știu. Știu, pentru că și eu vă judec. Vă judec atunci când vă văd copiii cu fularele peste nas, când îi loviți în plină stradă, când nu le dați voie să strângă pietricele. Vă judec când copiii voștri sunt agresivi și îmi împing odrasla. Vă judec pentru că și voi mă judecați. Nimic mai uman decât asta.

Sunteți mamă? Vă simțiți vinovată pentru tot și orice? Sunteți pe drumul cel bun. Așa cresc mamele bune, depășind sentimentul de vină, conștientizând că nici mamele, nici tații, și nici măcar copiii nu sunt perfecți.

Publicat în română | Lasă un comentariu

„Luxul” de a sta acasă

getImageDe când am devenit mamă și îmi îngrijesc copilul de acasă, am avut parte de o mulțime de momente minunate dar și de o mulțime de conflicte. Conflicte cu mine însumi. Conflicte dintre cine sunt și cine vreau să fiu, dintre cine credeam că sunt și cea care cred alții că sunt, dintre cine am fost și cine am devenit. Mi-a luat mult timp să mă înțeleg, să mă caut și să mă găsesc, nici nu sunt sigură că am reușit până la urmă. Maternitatea mi-a adus o mare împlinire pe de o parte dar mi-a și bulversat toată ființa, pe de altă parte. Mi-a forțat limitele și răbdarea, mi-a adus răspunsuri dar mi-a creat și noi întrebări.

Noul statut de mamă mi-a dat bătăi de cap, trebuie să recunosc. În afară de presiunea interioară pe care am resimțit-o, s-a infiltrat și una externă, prin întrebări subtile de genul „Dar când o să lucrezi?”Da nu ți-e greu să stai acasă toată ziua? etc”. Întrebări aparent inocente, fără rea intenție, care totuși potențează deja conflictul existent în interior. Pentru că eu încă nu știam ce fel de mamă sunt, ce fel de femeie vreau să fiu. Până mai ieri.

Mi-am găsit categoria, că așa se face. Cât nu am vrea să părem de unici și irepetabili. Mai sunt unici și irepetabili ca tine undeva în lume. Deci cred că fac parte dintre acele 60% femei unice și irepetabile care își doresc să îmbine familia și cariera și mai exact din acele 30% care plasează totuși familia pe primul loc și apoi cariera. Gata. Mă simt mai bine.

Între sacrificiu și lux nu este ușor să-ți găsești definiția proprie a maternității, pentru că nu e nici una nici alta.

Nu îngrijesc acasă de copilul meu din obligație, deși mult timp credeam că nici nu aș avea de ales. O fac pentru că asta am ales să fac. Să-mi iubesc și cuprind puiul toată ziua, să fiu acolo când face primii pași și spune primele cuvinte, când face prima năzbâtie, când plânge și când râde, când doarme, când visează. Este un timp pe care i-l consacrez cu toată inima și cu toată buna știință. Maternitatea nu este sacrificiu, pentru că a fi mamă nu înseamnă să fii jertfă.

Să fii o mamă care stă acasă (îmi place expresia americanilor – a stay at home mom) nu este nici lux. Luxul este neesențial. Luxul înseamnă fast, exces, ne-vital. O vacanță în Maldive este un lux, un iaht este un lux, un Ferrari este un lux. Să-ți îngrijești copilul de acasă nu este un lux. Este vital, esențial pentru el. Ceea ce face o mamă acasă este necesar. Atunci când doar unul din soți lucrează și aduce bani în casă nu este un lux. A fi o mamă casnică este și asta o decizie. Decizie care presupune riscuri, asumări, amânări dar și multe avantaje.

Maternitatea nu este nici sacrificiu și nici lux, ci doar plină de surprize!

Publicat în română | Lasă un comentariu

Chinurile facerii

Family (45)12 sau 18 sau 30 de ore de travaliu nu fac din tine o mamă. Probabil vor fi cele mai insuportabile și chinuitoare momente pe care le-ai trăit până atunci. Nu mai nici un control. Asupra nimic și nimănui. Cred că anume în chinurile facerii femeile sunt cel mai aproape de natură, de durere și adevăr. Pentru că ești despuiată de rațiune, ești doar simțire. Simțire sfâșietor  de animalică. Și totuși toată truda asta crudă nu te face mamă, nu atunci.

Ai născut, și te-ai născut ca mamă, dar în acel moment ești pe atât de mică și neajutorată ca pruncul tău. Aștepți providența instinctului matern să-și facă treaba. Inutil. Instinctul matern nu există, e o invenție pentru a liniști mamele, pentru a le încuraja. De fapt nimeni nu știe ce face. Dragostea tot se învață, ca și schimbatul scutecelor, ca și alăptatul, ca și trezitul în miez de noapte, ca și nesomnul, ca și tot.

Mamele tot cresc și cad. Învață să se târască și să vorbească, să meargă și să se ridice. Să iubească și să accepte iubire necondiționată. Să plângă și să uite. Să împartă și să ceară. Mamele tot sunt copii. Iar când mamele cresc, copii lor pleacă.

Publicat în română | Lasă un comentariu

Protestul surd al maternității sau de ce nu mai vor femeile copii

Children 1Țările europene, SUA, Japonia, Rusia, Australia, Canada nu se laudă cu o rată a natalității prea înaltă, ba dimpotrivă, demografii bat alarma, populația îmbătrânește, nu vom putea plăti pensii, etc. Scenarii sumbre, chiar apocaliptice. Vinovata s-a găsit. Femeia. Desigur.

Femeile – o masă eterogenă

În pofida politicilor de alocații și concedii de maternitate generoase, tot mai multe femei refuză maternitatea. Problema în aceste politici este că ele pornesc de la ideea că femeile sunt o masă omogenă, o castă separată de bărbați și că ele toate vor același lucru adică să nască copii, să-i crească și eventual să mai lucreze. Greșită abordare. Dacă e să facem o clasificare „grossomodo” avem următoarea situație:

– 20% din femei se regăsesc în totalitate în sânul familiei, sunt adeptele familiei tradiționaliste și nu doresc să se realizeze profesional.                                                                                  – la cealaltă extremă, 20% din femei nu-și doresc copii, sau chiar dacă au unul  sunt predispuse să se consacre exclusiv carierei și propriei persoane.                                                            – restul 60% jonglează între familie și muncă, pentru jumătate din ele având prioritate familia iar pentru cealaltă jumătate, jobul.

Femeile nu formează un front comun, interesele lor sunt foarte diferite. Ele sunt mult mai profund scindate și în conflict cu ele însele decât bărbații. Bunăoară dacă e să analizăm aspirațiile bărbaților între 25- 50 de ani, mai toți își doresc un statut, bani, putere, realizare, plăcere. Apartenența la același sex nu este suficientă pentru a solidariza femeile. Ceea ce le diferențiază pe femei este un factor mult mai puternic decât ceea ce le unește. Factorul socio-cultural are un cuvânt mult mai greu de spus decât sexul.

Imaginea mamei ideale

În mod paradoxal, dușmanul cel mai mare al natalității înalte este propagarea imaginii mamei ideale. La Ligue de Leche, OMS și alte organisme pledează pentru o politică cu caracter naturalist care le recomandă mamelor să alăpteze până la cel puțin doi ani, să renunțe la serviciu pentru a se consacra creșterii de copii, etc. Responsabilitatea mamei devine imensă, ea nu trebuie doar să răspundă nevoilor de bază a unui copil dar și celor secundare, să-i asigure o dezvoltare emoțională, psihologică, motorie și intelectuală la cel mai înalt nivel.

Contracepția îi acordă pe de altă parte dreptul femeii de a decide dacă își dorește sau nu un copil, chiar și în cadrul unei căsătorii. Iar când planca a fost pusă atât de sus pentru mame, nu este de mirare că multe femei refuză pur și simplu să-și sacrifice din libertate.

Mulți zic că este egoism, avariție, imaturitate, frica de responsabilitate sau eschivare, cert este că hedonismul individualist este tot mai caracteristic societății moderne, în care femei și bărbați, deopotrivă, se axează mai mult asupra propriilor plăceri și refuză în a le sacrifica pentru a deveni părinți.

Modelul patriarhal descurajează natalitatea

Dacă e să vorbim despre Europa, păi nici aici nu avem o masă omogenă. Țările scandinave, de pildă, au elaborat politici foarte favorabile nașterii de copii, concediu de paternitate și o mai mare implicare a taților în creșterea copiilor precum și acordarea unei mai mari flexibilități femeilor care doresc să muncească de acasă sau part time, a început să dea roade, totuși nu spectaculoase.

Germania și Italia unde modelul patriarhal a dominat în politicile de natalitate au făcut mai mult rău decât bine. Alocațiile de îngrijire a copiilor erau generoase, concediile mai lungi, se pornea de la premisa că mama este de neînlocuit și că trebuie și vrea să-și crească copii cel puțin până la 3 ani. Eșec total. Scădere drastică a natalității, cea mai mică din Europa (1.3 copii de femeie). Multe femei germane în jur de 25% au refuzat pur și simplu maternitatea (conștient sau nu) protestând tacit împotriva acestui model. Germania a luat măsuri în ultimii ani, ranversând total abordarea inițială, rezultatele se fac însă așteptate deoarece e o mare lipsă de creșe la nivel național.

Cazul Franței – mame mediocre, dar mame

Franța stă cel mai bine la capitolul natalitate din toată Europa, (2,07 copii de femeie). Analizând cazul femeilor franceze trebuie să spunem că ele sunt cele mai puțin predispuse pentru sacrificii maternale și totuși ele sunt campioanele europene la născut copii. Pare contradictoriu, dar există o explicație, care ține mult și de mentalitatea istorică a femeilor din hexagon. Cu 2-3 secole în urmă, era o normă pentru franțuzoaiace să-și dea copii la doici pentru a fi alăptați, apoi dați în grija unei guvernante, apoi plasați în internate. Ele nu au fost niciodată acaparate total de maternitate, iar societatea agrea acest lucru. Această predispunere istorică spre ne- idealizarea femeii mame, a condus astăzi la o politică destul de favorabilă femeilor care vor să procreeze. Creșele numeroase la nivel național susținute de stat, le permite femeilor să se întoarcă de curând la muncă. Franțuzoiacele sunt și codașe la alăptat, doar 50% din ele alăptau la ieșirea din maternitate, multe renunțând în următoarele săptămâni (față de 99% de femei suedeze care alăptau la ieșirea din maternitate).

Mai mult, în percepția francezilor, nu doar părinții dar și statul sunt la fel de responsabili de creșterea și educarea copiilor. Acesta din urmă, asumându-și un rol destul de mare în formarea generațiilor viitoare.

Trebuie să menționez că Franța este și campiona la nivel de contracepție, pilula fiind ușor acceptată și pe larg folosită de femei.

Europa de Est

În cazul Europei de Est și a RM este evident că scăderea natalității este în primul rând consecința economiei precare dar și lipsa unor politici familiale reale și chibzuite. Statul pornește de la premiza că mamele vor și cerșesc alocații mai mari,( deși să fim sinceri 400 lei pe lună pentru îngrijirea unui copil e o sumă ridicolă), ceea ce nu este pe deplin adevărat, femeile noastre duc lipsă de mobilitate- pentru că nu au creșe de stat, de siguranță – pentru că nu sunt protejate împotriva angajatorilor fără scrupule, de variante- o mamă care nu are o bunică sau o rudă căreia să-i încredințeze copilul este obligată practic să stea acasă până dă copilul la grădiniță.

Concluzie

Scăderea natalității este o formă de protest împotriva politicilor salariale și familiale expirate, tradiționaliste și neechitabile.

Să nu vă speriați prea tare, niciodată în istorie nu s-a înregistrat ca  toate femeile să fie mame, rata femeilor care nu au, nu vor sau nu vor avea copii a flotat în intervalul de 10%-20%. Doar că în secolele trecute motivele pentru a nu avea copii erau legate de sterilitate sau sărăcie. În prezent acestea sunt deseori cauzate iarăși de sterilitate, amânarea continuă a sarcinilor și refuzul conștient de a nu procrea. Acum când femeile pot alege, având la dispoziție contracepția, o parte din ele își descoperă vocația în altă parte decât maternitate.

Și bănuiesc că e bine și astfel, într-un final lucrurile se echilibrează de la sine.

Publicat în română | 2 comentarii

Despre o Luminiță pe nume mama…sau invers

10481932_4490723002794_6448995217233126597_n - CopyVrem noi sau nu, părinții care ne cresc, ne influențează foarte mult în ceea ce devenim noi. Fie că îi vedem ca pe exemple pozitive sau negative, ei sunt repere esențiale în formarea noastră ca oameni. Părinții sunt mediul nostru primar, punctul nostru zero.

Sigur, ajungi la un moment dat în viața ta când reflectezi mai conștient la ce ți-au transmis părinții tăi, ca valori, ce ai ales tu să iei de la ei și ce nu, și de ce. De la tatăl meu am învățat că trebuie mereu să lupți, să găsești curajul de începe totul din nou și din nou fără a-ți pierde speranța, am învățat că trebuie să fiu puternică, să nu depun niciodată armele. Dar poate despre el voi scrie altă dată, pentru că acum vreau să scriu despre mama, astăzi este ziua ei și vreau să vorbesc despre ea.

De la mama, am învățat:

1. Frumusețea vine din interior – la 44 de ani, mama arată de 35, și nu pentru că ar ține diete, ar umbla la sală, sau ar folosi botox sau și-ar face liftinguri. Nu e genul care să-și facă 10 măști pe zi și care să numere caloriile, niciodată nu a fost. De când țin eu minte, ea își aranja mereu coafura și machiajul singură, ceva simplu și fără exces, la fel îi erau și rochiile, elegante dar modeste, și cu toate astea era mereu cea mai frumoasă. Eu cred că tinerețea ei este în primul rând reflecția sufletului ei. Ea a păstrat copilul din ea acolo, acel copil care se bucură de orice nimic, un pic naiv, nevinovat și gingaș. Din ea debordă această vitalitate juvenilă care nu te poate lăsă indiferent.

2. Nu e niciodată târziu pentru a visa– mama este o visătoare prin însăși natura ei, la propriu dar și la figurat. Ea mereu acorda viselor sale o anumită importanță și mereu încerca să le descifreze, spre uimirea mea, a avut mai mereu dreptate în intuițiile ei. Iar când nu visează cu ochii închiși, ea visează cu ochii deschiși. Câteodată am impresia că trăiește cu totul în altă dimensiune, pentru că nu am văzut-o niciodată să fie cinică, sarcastică sau răutăcioasă. De asta sufletului ei rămâne veșnic luminos și curat, ea nu oprește acolo necazurile și greutățile ei, nu le toarnă apă la rădăcină și nu le cultivă fructele otrăvite.

3. Adevărata putere este în iertare – mama nu poate urî, îi este aproape fizic imposibil să o facă, poate să nu aibă pe cineva la inimă dar fără să-l deteste, ei îi este milă de acele persoane, care sunt profund nefericite, ea e mai presus de asta. Mereu am considerat iertarea ei sistematică ca o slăbiciune, dar acum realizez că trebuie să fii nemaipomenit de puternic ca să poți ierta, să te bucuri în continuare de nimicurile vieții, să nu devii ranchiunos, să nu te închistezi în pizmă ci să mergi mai departe.

Pe mama mea o cheamă Luminița, iar acest nume i se potrivește perfect, pentru că este o luminiță extraordinar de frumoasă și bună, iar acolo unde este ea e mereu cald și senin.

La mulți ani mama !

Publicat în română | Lasă un comentariu

Despre o noapte nedormită sau epopeea micului bolnav

copil_termometru_febraAcum știu ce înseamnă cu adevărat o noapte nedormită, atunci când cazi pe pat extenuată și îți repeți într-una Dormi, Dormi, DORMI, dar nu poți dormi. Veghezi aproape frenetic somnul micului tău bolnav, încercând să-i auzi fiecare respirație și verificând de zece ori pe un loc dacă nu cumva i s-a ridicat febra dincolo de admisibil.

Dar să vă spun ce am pățit, sper că dacă o să destăinui întâmplarea voi scăpa de obsesia ei. Deci la începutul săptămânii la noi în casă s-a strecurat perfid un virus, nimic ieșit din comun însă, niște muci, oleacă de tuse, puțină febră (pâna la 38). Tratăm cu ceai călduț cu miere, spălăm năsucul, mai pufăim ceva în gât. A doua zi mă porneam la medic dar febra îi scăzuse de la sine. M-am bucurat, zic uff am trecut și de asta. Eroare. 2 zile fără febră. Vineri seara îl culc pe la 9h30, tot era bine. Pe la 1 de noapte copilul se trezește arzând, aproape la propriu. Fără să o măsor mi-am dat seama că e trecută de 39 febra. Un moment de panică. Pentru că știu, am citit despre asta, dacă după o viroză aparent inofensivă, febra revine în forță, înseamnă că a degenerat în infecție bacteriană.

Tare mi-e frică de spitale, de medici incompetenți și diagnoze greșite. Dar în momentul dat știam că nu am de ales, știam că orice minut pe care îl pierd temându-mă îi poate afecta starea micuțului meu. Dar era vineri spre sâmbătă, și știm cu toții că spitalele publice parcă lucrează de 2 ori mai încet în weekend, pentru că au de două ori mai puțin personal. În creierul meu s-a început o activitate și o vâlvătaie nemaipomenită. Unde să mergem? Să chemăm salvarea? Să mergem cu mașina? etc.

Am sunat la un spital privat care are secție de urgențe. Pediatru este, tot este, am plecat.

Ajunși pe loc, s-a apropiat imediat pediatrul, l-a ascultat, ne-a trimis la radiografie pentru că se auzea un ral la plămânul stâng. Plânsete. Micuțului nu-i place la 2 de noapte să fie imobilizat în fața unui aparat straniu pe lângă niște necunoscuți.

Analiza de sânge e gata în 20 de minute. Diagnosticul cade peste noi. Bronhopneumonie. Știu nu e ceva nemaiauzit, medicul e calm și încrezut, totul va fi bine. Dar pentru noi e grav. În 15 luni am avut o singură viroză amărâtă iar acum, baț, pneumonie.

Două ore ne-a luat toată peripeția spitalului. La ora 4 dimineața deja eram acasă și îi administram prima doză de antibiotic, cu forța. Toate medicamentele cu forța, nimic nu acceptă de bună voie, e greu, mi-e jale, dar nu într-atât încât să nu i le dau.

Stau și eu întinsă lângă el, micuțul meu obosit și bolnav, și mă chinui cu întrebări fără sens, unde am greșit? ce a dus la agravarea asta? poate ar fi trebuit să merg la devreme la medic? poate ar fi trebuit să …..? nu știu și știu că nu are rost să mă torturez. Nu pot dormi. Și-atunci îmi vine în minte un gând banal, zic Doamne mulțumesc că ne-am născut într-o eră în care există antibiotice și într-o țară destul de civilizată încât să avem acces la ele. Și mă joc cu gândul ăsta tot restul nopții pentru că de dormit nici gând, iar alte gânduri nicicum.

Micuțul meu astăzi și-a mai revenit, e mai vesel și mai vorbăreț. Dar nu înțelege în continuare de ce tușește, de ce curg mucii, și de ce mami îi bagă pe gât siropuri aromate dezgustătoare.

Să vă fie copilașii sănătoși!

Publicat în română | Lasă un comentariu

Iubire tridimensională

Family (8)Astăzi pentru noi nu e mare sărbătoare. Nu mergem la 50 shades of grey, nu cumpărăm cadouri scumpe și nu cinăm în localuri de fițe. Putem face toate astea și mâine sau poimâine, pentru că atunci tot ne vom iubi la fel de mult.

Eu am realizat acum că noi nu ne mai identificăm cu un cuplu format din două persoane, suntem deja un trio, e dragostea ridicată la un alt nivel. Oricum consider că formula iubirii în doi este supraapreciată, îndeosebi când apar copiii. Împreună cu soțul meu am reușit timp de 4 ani înainte de nașterea lui Marc să ne desfătăm în această iubire egoistă. Am călătorit, ieșit, plimbat, privit filme, gătit…….mai pe scurt am făcut tot ceea ce puteam să facem ca un cuplu care era îndrăgostit. La un moment dat dragostea a început să ne sufoce și-am decis să-i dăm o formă materială, să o transpunem în altă dimensiune și deci să facem un copil.

Marc a fost un copil dorit, ne-am pregătit pentru venirea lui atât cât se pot pregăti doi tineri care nu au fost niciodată părinți. Știam că ritmul nostru de viață se va schimba și de fapt asta ne și doream. Iar acum când e deja aici, această formă a dragostei reîncarnată în trupușorul unui fraged copil, nu cred că mai putem reveni la ceea ce a fost înainte. Nu-mi imaginez o călătorie, o sărbătoare sau o zi fără el. Dacă ieșim la restaurant, ne asigurăm că acolo nu se fumează și este loc de joacă pentru copii, dacă mergem la o nuntă, îl luăm cu noi măcar pe câteva ore și-apoi îl încredințăm buneilor, dacă planificăm o vacanță, știm fără să ne gândim că va fi în trei.

Nu ducem lipsă de momente în doi, dacă privim mai bine, le avem din belșug, poate nu profităm mereu de ele, dar asta-i altă întrebare.

Ați putea crede că sunt o mamă tare sufocantă și protectoare sau o mamă cloșcă, dar eu sunt dependentă de copilul meu în aceiași măsură în care el este dependent de mine. Când îmi va zice puiul meu că vrea să stea peste noapte la bunici îl voi lăsa cu mare drag, știind că e alegerea lui, că el și-o dorește cu adevărat.

Mi-a rămas în memorie o întâmplare de pe când aveam eu 5 sau 6 ani. Părinții mei au plecat la mare pe o săptămână cu gașca de prieteni, eu am rămas la bunei. Nu pot să zic că mi-a fost urât, am zburdat pe toate dealurile și mi-am făcut de cap cu prietenii. Dar știu că aș fi vrut să merg și eu cu ei, iar când au revenit, părinții mi-au mărturisit că și ei regretau că nu m-au luat, după câteva zile li se făcuse dor. Am avut ulterior ocazia să mai merg cu părinții în vacanță, dar deja eram adolescentă și nu-mi era foarte interesant, iar la 16 pe ani când ei mă rugau să merg cu ei la mare eu nu am mai vrut.

Știu că va veni ziua când și Marc nu va mai avea chef să plece cu noi la mare, la restaurant sau la o sărbătoare. Va prefera să o facă cu prietenii sau iubita. Acum este timpul nostru, acum el are nevoie de noi și noi de el, mai mult ca oricând. Va suna clișeic, dar toate au timpul lor, nici mai devreme, nici mai târziu.

Mai știu că suntem bombardați de media cu fel de fel de articole despre cum trebuie să fie viața  de cuplu, sexuală și emoțională, ni se spune ce să facem, cât de des și cum. Astfel ne trezim cu niște așteptări himerice de la viața de cuplu, de la cea de părinți sau copii. Iar dacă nu ne încadrăm în standarde ne gândim că suntem defecți, că ceva nu e în regulă cu noi sau cu copiii noștri. Pe când, cred eu că media este defectă, ne crează valori și standarde pentru sentimente și oameni care prin definiție nu pot fi constrânse în tipare.

Deci ce am vrut eu să zic, am vrut să zic că dragostea e frumoasă prin ceea că poate fi personalizată, că este emanația ființei voastre lăuntrice iar asta nu poate fi standardizat, încadrat în statistici și raționalizat.

Mai pe scurt Love and Peace !

Publicat în română | Lasă un comentariu

5 lucruri pe care nu le știam despre „mămicie”

Family (55)Toți suntem experți în parentaj, e lucru știut, mai ales până a deveni părinți. E ca și cu mersul la universitate, rozi papucii trei ani de zile, pregătești o licență, îți tremură un pic genunchii la examene, iar când mergi să te angajezi îți spun: „Uită tot ce ai învățat până acum”. Ei, cu părințeala tot cam așa stau lucrurile, doar că nu e nevoie să-ți spună cineva să uiți, după naștere parcă devii amnezică, mai că uiți cum te și cheamă, nemaivorbind de toată teoria creșterii unui copil.

Privind din recul toată experiența mea (nu prea vastă), îmi dau seama că aveam și eu în cap multă teorie și multe impresii care s-au dovedit a fi, pe alocuri, foarte neadevărate.

1. Dacă strângi un bebeluș prea tare, poți să-l frângi, știați? păi eu credeam că știu. Credeam că nou născuții sunt din sticlă, și pot să crape la orice pas greșit. Am fost uimită să descopăr că de fapt, un nou născut, care a trecut prin botezul focului la naștere, este un omuleț puternic, cu o nemaipomenită capacitate de a rezista durerii ore în șir. S-a demonstrat că copiii simt o mai mare durere în timpul travaliului decât mama, și totuși nu cedează, pentru că ei nu știu ce înseamnă abandon, pentru că ei vor mai mult decât orice să trăiască.

2. Toți părinții vorbesc despre nopți nedormite, și pe bună dreptate, astfel încât de îndată ce am ajuns acasă cu piciul mă și pregăteam să stau de veghe, neobosită strajă la căpătâiul micului meu comandant, care avea să țipe toată noaptea. Eh bien, nu. În afară de câteva ore pe noapte, când trebuia să hrănesc odrasla, nu pot să zic că n-am dormit. Chiar îmi venea să le zic eu câteva cuvinte celor care mă speriase de insomnie cronică, doar că între timp au început a ieși dinți și măsele, așa că mă abțin.

3. Nu credeam vreodată că trebușoarele din scutecul copilului meu îmi vor ocupa o atât de mare parte a gândurilor și meditațiilor mele. Zile întregi petrecute pe site-uri și forumuri unde se discută conținutul, culoarea, consistența și mirosul maselor fecale a unui bebeluș, pasionant. Credeți că e absurd? mda vorbim când o să fiți și voi părinți.

4. Bebelușii sunt dulci și nostimi, și drăgălași, și awwww. Da, dar iertată să-mi fie îndrăzneala, eu cred că bebelușul meu e cel mai dulce, cel mai nostim și cel mai drăgălaș și cel mai deștept și cel mai awwww. Astfel gândește absolut fiecare mamă despre copilul ei, e normal, e de la sine înțeles. Așa că lăudatul propriului copil, really, non merci, nu are rost să demonstrezi nimănui nimic, e ca și cum am încerca să stabilim unde e iarba mai verde.

5. Nu credeam că te poți îndrăgosti atât de iremediabil. Te prefaci într-o chifluță care repetă orice gângurit de bebeluș și se topește la fiecare zâmbet. Micuțul tău te manipulează ca pe o gogoșică, iar tu nici nu ceri mai mult. Ești categoric, incurabil, până-n vârful unghiilor, îndrăgostită și e cel mai frumos lucru care putea să ți se întâmple.

Probabil om  fi noi  mamele sub influența hormonilor, probabil vorbim preponderent despre copii și șotiile lor și ne credem, probabil, a fi centrul universului. Adevărul e că odată ce devii mamă, în mica ta lume au loc niște fenomene gravitaționale extraordinare iar tu care te roteai mereu în jurul axei a ceva sau a cuiva, îți dobândești propriul centru, familia ta. Nu mai ești vreun satelit în derivă, devii miezul propriei lumi, și acum celelalte și ceilalți orbitează în jurul tău și al vostru. Nu mai ești lesne de doborât, de interceptat, uitat. Acum vezi lucrurile dintr-o perspectivă cu totul nouă, vezi din interior. Fără a merge până la egocentrism, dar devii nucleul propriei existențe, măduva propriului organism.

Mda, maternitatea e o muncă grea, continuă, infinită dar și recompensele sunt pe măsură, adică nemăsurate.

Bon courage!

Publicat în română | Lasă un comentariu